Cum am putea concepe și fundamenta prima expoziție solo a unuia dintre cei mai importanți artiști din scena de dans și performance românească de după 1989, într-un spațiu extrem de concentrat? Ce picături esențiale putem extrage și expune dintr-o practică vastă și extrem de complexă, de multe ori gândită pentru a fi prezentată live, pe scenă?
După numeroase dezbateri interne și măsurători, mutări și permutări, o concluzie a fost atinsă: expoziția solo a lui Mihai Mihalcea se concentrează pe două direcții distincte (seria „LEAP INTO THE WORK” și un set de lucrări din perioada Farid Fairuz), reunite prin faptul că toate lucrările sunt rezultatul unor procese performative critice care s-au întâmplat în spațiul public, în afara medierii unui context artistic oferit de muzeu, sală de spectacol, galerie etc.
Intervențiile performative în spații urbane, în mall, în mass media prezentate în expoziția TRIUMF AMIRIA LOVE LETTER TO MIHAI MIHALCEA sunt urme ale unor procese sofisticate, amalgamate, de negociere directă și hiperreală cu principii și perspective dominante (mainstream).
Selecția de lucrări din seria „LEAP INTO THE WORK” (începută în 2004) se dezvăluie ca un periplu fotografic de documentare a punerii în scenă a unui un gest opac, infuzat de multă vulnerabilitate: un corp stă întins pe caldarâm, în diverse piețe și spații publice (Madrid – Plaza Mayor, Milos, Casablanca, Cluj – Fabrica de Pensule etc.), ridicând astfel aceleași întrebări, dar în contexte culturale și socio-economice foarte diferite.
Gestul în sine este continuarea unei continuări, căci punctul de referință este lucrarea „Leap Into The Void After 3 Seconds” (2004) a lui Ciprian Mureșan, la rândul ei o reacție și o prelungire a lucrării iconice „Leap into the Void” (1960) de Yves Klein. Dacă lucrarea lui Mureșan este un comentariu amar despre situația ultraprecară a artistului român (prin extensie est-european), Mihalcea este interesat de estetica și experiențele corpului întins la pământ. Și de măsura în care această poziție poate comporta o simultaneitate de aspecte, fiecare o fațetă a unui pliseu dens: (*) modalitate de a extrage informații despre un spațiu pe care îl vizitează pentru prima dată, un fel de conectare cu spiritul local, cu o cunoaștere non-umană vernaculară, (*) desenând cu corpul o linie de pauză (-), gestul devine un act de rebeliune față de mecanismele și presiunile neoliberale de a exploata și autoexploata corpul, (*) un test spontan al limitelor culturale și politice, dar și al celor legate de afecte, empatie și grijă pentru un corp care la prima vedere zace inert.
Din prolifica producție artistică produsă în intervalul unui deceniu (2010-2020) sub alter-ego-ul Farid Fairuz au fost incluse în expoziție lucrări ce au marcat trei momente cruciale.
(1) documentația performance-urilor care au luat forma unor interviuri extensive în mass media (Adevărul, România Liberă / 2010) care anunțau apariția lui Farid Fairuz ca un contestatar feroce ce ataca teme precum patriarhatul, rasismul, fanatismul religios, sexismul și disfuncționalități ale sistemului de artă. Totodată ele reprezintă diversiunea care a marcat începerea unui complex proces compozit de ficționalizare a propriei biografii. În starea de asediu zilnică a absurdului din media, din scena culturală și politică made in RO (dar nu numai), acest alter ego s-a dovedit pentru artistul care ocupa și funcția de director al principalei instituții de dans (CNDB) o supapă eliberatoare în care queeringul era o strategie artistică majoră pentru a dezlănțui atitudini critice în forme care variau între ludic, extrem de tăios și lugubru.
(2) video-ul „AFIFARID” (2011) marchează începutul unui șir de performance-uri gherilă (scurte, spontane și intense) în diverse spații publice. Realizată în cel mai mare complex comercial din București, „AFIFARID”, o lucrare deghizată cu mult umor, este un atac oblic, nemilos împotriva consumerismului deșănțat și împotriva heteronormativității. Acționând din interior, apariția lui Farid Fairuz ca mascotă carnavalescă se transformă rapid într-un act de șamanism imprevizibil, absolut necesar pentru a evita golul total de a ne trăi viața în mall.
(3) Unul dintre numeroasele aspecte fascinante ale practicii sub numele lui Farid Fairuz este cel legat de mutațiile subtile uneori intuitive, alteori programatice care s-au întâmplat cu fiecare performance, intervenție, screening. În video performance-ul „Lament (Not Mecca, Not Rome)” (2016), actul de rebeliune nu mai are în centru realitățile din România căci, într-un moment de ruptură, artistul decide să testeze dacă poate pune în mișcare discursul critic al personajului Farid Fairuz, având ca subiect un context diferit, în afara celui care a făcut acest personaj atât de necesar.
Performanța video semnată de Farid Fairuz nu a avut loc la Mecca, nici la Roma, după cum s-ar aștepta cei care îi cunosc practica, ci în orașul Basel, în timpul târgului de artă ART BASEL, acel scurt răstimp în care se deschid porțile raiului pieței de artă. Gesturile spontane au fost provocate de sentimentul de opresiune pe care i l-a trezit designul neoliberal al orașului. Care este potențialul disruptiv al corpului, într-o capitală a artei obsedată de viitorul unei creșteri financiare fără sfârșit și de rigorile unui astfel de scenariu?
Secvențele performanței documentează ciocnirile dintre corpul artistului și contururile perfect structurate ale conduitei în spațiul public, într-un context în care reflecția se face în termeni ce țin de investițiile financiare și de lux, chiar și atunci când este vorba despre artă. Gestul ireverent și plin de umor al artistului de a-și izbi și strivi corpul de vitrine, o direcție alarmantă care deviază de la normele designului neoliberal, devine dăunător și benefic, atac și auto-protecție, otravă și remediu. O anumită tipologie a deplasării – referință clară la anumite mișcări din Cafe Muller a lui Pina Bausch (1978), drage lui Fairuz – se transformă în ceva ce amintește de un scenariu neautorizat. Condensând nu numai gândurile și sentimentele lui, dar și pe cele ale altor luptători împotriva parantezelor care se subînțeleg în termenul „public” din sintagma spațiu public, în corpul (și arta) lui Fairuz rezonează vocea celor mulți.
Ca un P.S. al expoziției, un interviu recent publicat de revista Glamour (2021) aduce clarificări despre Farid Fairuz (un personaj incorect politic, turbulent, recalcitrant, după cum îl descrie chiar Mihai Mihalcea, creatorul lui), despre straturi și reformulări, dar și despre momentul în care acest personaj si-a atins potețialul și procesul autoreflexiv care a făcut necesară trimiterea lui într-un fel de exil fictiv (la fel de ficțional ca si apariția sa)
Ca două cercuri concentrice într-o continuă relație organică de reformulare, atât lucrările din seria „LEAP INTO THE WORK”, cât și cele din perioada Farid Fairuz îl prezintă pe artist nu numai ca un abil provocator și negociator într-un tur de forță mental, fizic și emoțional al corpului, dar și ca un șaman care se ocupă asiduu, de peste două decenii, cu dezvrăjirea noastră din mrejele seducției capitalismului, din farmecele manipulării venite din sfera politică și media, din conjurația concepțiilor dominante și oprimante aparent bătute în piatră.
Expoziția este parte din clusterul TRIUMF AMIRIA: MUSEUM WORKINGS
Mihai Mihalcea este artist și coregraf care trăiește și lucrează în București. A co-fondat grupul “Marginalii”, primul grup independent de dansatori contemporani post-1989 și de asemenea a inițiat și contribuit la proiecte precum centrul Multi Art Dans, Centrul Național al Dansului București, spațiul subRahova, Căminul Cultural care au contribuit major la recunoașterea internațională a dansului contemporan românesc.
Lucrările coregrafice pe care le-a realizat între 1994-2009 sub numele propriu au fost prezentate local și internațional în instituții și festivaluri precum Tanzquartier Viena (AT), Tanz im August Berlin (DE), Paris Quartier d’Ete (FR), Springdance Utrecht (NL), Teatrul Național București (RO), La Filature – Scène nationale de Mulhouse (FR), și au fost remarcate în publicații Le Monde, Berliner Zeitung, Liberation, Danser, Ballet-Tanz International, Dance Theatre Journal, La Repubblica etc.
Între 2005-2013 a ocupat poziția de director al Centrului Național al Dansului București, instituție pe care a co-fondat-o, devenind una din structurile cheie în formarea unor generații de artiști și coregrafi din București. Pentru proiectele derulate în cadrul CNDB a fost nominalizat la premiul “Paris – Europe 2006” de către Maison d’Europe et d’Orient Paris.
În 2010 își asumă o nouă identitate artistică, cea a lui Farid Fairuz, sub care a activat până în prezent, și a realizat lucrări coregrafice și performațe pentru camera video și foto ce au fost prezentate atât în contextul artelor vizuale cât și contextul dansului contemporan, în instituții și festivaluri precum Kunsthalle Gent (BE), Black Box Theater Oslo (NO), Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Buckenthal Sibiu (RO), Rencontres Choreographiques de Seine-Saint-Denis (FR), Fabrica de Pensule Cluj (RO), HAU Berlin (DE), Centrul Național al Dansului București (RO), Akademie Der Künste Berlin (DE), Kunsthalle Bega, Timisoara (RO) etc.
Între 2016-2019, Farid Fairuz a performat lucrări ale lui Manuel Pelmuș și Alexandra Pirici, prezentate în instituții precum Tate Modern, New Museum NY, Art Basel 2019, Kunsthalle Wien, Tanzquartier Wien, NTU Centre for Contemporary Art Singapore, Théâtre de la Ville Paris, HAU Berlin.
Producția artistică realizată sub numele Farid Fairuz a fost recent achiziționată de MNAC – Muzeul Național de Artă Contemporană București (RO).
Credit foto – YAP Studio: Pavel Curagău and Mădălin Mărgăritescu