Primul solo show al Vedei Popovici, dar si prima expoziție din setul TRIUMF AMIRIA – MUSEUM WORKINGS la Zina Gallery în Cluj, TRIUMF AMIRIA LOVE LETTER TO VEDA POPOVICI, este o privire în secțiune asupra unei practici artistice, curatoriale, academice și activiste genuin hibride.
Prin căutarea și mobilizarea unor formate discursive diferite – de la poezie până la desen sau instalație de sunet – lucrările Vedei Popovici sunt o (auto)reflecție pe marginea mecanismelor contestării și totodată o pledoarie pentru caracterul performativ al oricărui demers captiv în realități disjuncte. Toate lucrările fac apel și negociază activ cu dimensiunea dinamică și inevitabil duală a acestui tip de abordare: ca forme de tematizare și manifestare a unei nevoi politice prin artă, ele se conturează pe spectrul dintre posibilitatea victoriei și a înfrângerii, dintre stările de fapt analizate și dorința / propunerile de schimbare. Caracterul ferm al poziționării anti-autoritate a artistei funcționează ca un ecou al unui proces continuu de chestionare, direcționat nu numai către lumea exterioară, dar și către cea interioară. Conflictul acut resimțit în navigarea spațiului care se naște din posibilitatea celor două lumi devine laitmotiv și mobilul întregii expoziții.
Cadrul cu / în care operează Veda Popovici îl reprezintă teoriile feministe, queer și decoloniale – atât la nivelul discursului cât și al căutărilor unor forme active de expresie, al dezvoltării unor instrumente de limbaj artistic cu potențial politic subversiv și emancipator. Rezultatele acestor procese îndelung sedimentate comportă, aproape fără excepție, și un apel la acțiune / o proacțiune. Dimensiunea performativă este mereu prezentă, corpul fiind punctul de plecare și instrumentul predilect al artistei, la fel cum întreaga sa practică mizează pe un tip de înțelegere a nivelului participativ, care este fundamentat pe, ori coagulează colectivități (în legătură cu acest subiect, al colectivităților și rețelelor de camaraderie, ori cu pronumele „WE (NOI)”, scos în evidență grafic în poezia „The March [Watch our bodies]”, ar fi esențial de menționat implicarea Vedei Popovici în inițiative autonome, anarhiste, decoloniale și feministe: de la colectivul Bezna și Gazeta de Artă Politică până la Dysnomia și rolul de cofondatoare a centrului Claca, a Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL), a cooperativei Macaz și a Centrului Macaz Autonom).
Se pot distinge astfel două tipuri de lucrări în expoziția TRIUMF AMIRIA LOVE LETTER TO VEDA POPOVICI – pe de-o parte, cele inspirate direct din munca sa activistă și din practicile colaborative, care oferă o privire înapoi-înainte, precum poemele-instalații „The March [Watch our bodies]” și „În numele tatălui”, ori „Povestea căderii [Story of the Fall]”, alături de „Manualul pentru Acum-Cădere [Now-Fall Handbook]”; pe de altă parte, seria de desene și texte în jurul „Încătușării”, precum și instalația „Cine a murit?” (o punte între cele două categorii de lucrări) pornesc dintr-o experiență intimă – a solitudinii, claustrării și neputinței – în contextul pandemiei, pentru a se dezvolta ulterior în chestionări de ordin general, pe marginea sistemelor opresive.
„Povestea căderii” (2013 / republicată recent și în antologia Bezna, în 2020) este concepută ca o lucrare de sunet performativă care se întoarce dintr-un viitor post-apocaliptic imaginat – funcționând astfel și ca artefact contrafactual și instrument mnemotehnic în raport cu această istorie bidirecțională –, în care are loc un efort concertat de abolire a sistemelor opresive – din interior. Căderea, prezentă atât în performance-ul audio cât și grafic, în desenele și indicațiile „Manualului pentru Acum-Cădere [Now-Fall Handbook]”, reprezintă un fel de antrenament-antidot, năucitor, prin care complicitatea tuturor participanților este exorcizată, frica de a abandona lumea cunoscută este îmbrățișată, devenind un ritual de trecere către o transformare radicală a societății. Prin vocea fascinant-liniștitoare a artistei, un scenariu inițial terifiant-distopic, devine afirmativ pentru o nouă viață, sugerând posibilități infinite.
Imaginarea unor istorii speculative care produc crăpături radicale în straturi ale realității și împuternicesc viitoruri / trecuturi generoase prin idei progresiste este o strategie regăsită și în alte lucrări din practica Vedei – consistent, de exemplu, în seria „Istoria (Nu) se repetă” (2017-2018), realizată împreună cu artistul-teoretician Ionuț Cioană / Mircea Nicolae (1980-2020) și căruia „Manualul […]” din expoziție îi este dedicat.
Seria „Încătușare” (2020-2021), cele două poeme-instalații „The March [Watch our bodies]” (2020-2021) și „În numele tatălui [anti-rugăciune]” (2013), împreună cu steagul „Cine a murit?” (2021) funcționează ca un grupaj de lucrări care vorbesc despre necesitatea unei culturi a protestului și, în egală măsură, despre deplasările interioare printr-un teritoriu care, adesea, lasă loc unui sentiment de neputință. Corpul politic / politizat, meditațiile pe marginea violenței și a exploatării definitorii pentru societatea contemporană, contrastul dintre corpurile contestatare și agenții subjugării sunt toate elemente care produc o dublă citire a încătușării: cea resimțită, a constrângerilor ce izvorăsc dintr-un prezent care se cere a fi confruntat, precum și cea anticipată, în care locul subiectului este ocupat de acei agenți opresivi, de „ceilalți”. Punctul nodal îl reprezintă chestionările despre natura unei dreptăți necesare (vezi și articole scrise de artistă pe tema practicilor anti-poliție, anti-pedeapsă și a celor cu potențial aboliționist față de sistemul penitenciar) și despre cum se poate produce o inversiune a dinamicii puterii – evitând, însă, reproducerea acelorași mecanisme aflate deja la lucru.
În logica acestor forțe diametral opuse își face loc în cele din urmă doliul, elementul tratat cu umor (negru), dar și cu profunzime, în lucrarea „Cine a murit?”. Estetica anarhistă a protestului – din recuzita căruia face parte steagul negru – a provocat, de-a lungul timpului, formularea acestei întrebări (banale) din partea trecătorilor inocenți, o ciocnire care pentru artistă ajunge, mai ales în contextul actual, să denote o construcție din care fac parte mai multe straturi semnificative: de la simbolismul steagului anarhist și un discurs axat inevitabil pe sfârșituri, la constatarea și anticiparea (posibilelor) dispariții, în care jalea, doliul pot deveni o forță catalizatoare.
Privite ca acțiune politică, lucrările Vedei Popovici circulă în lume cu efecte autonome: odată ce nevoia de transformare radicală este materializată într-un gest, are loc acea tranziție către un spațiu fundamental imprevizibil și, deci, incontrolabil al pluralității. Asumând în însăși structura lor acest „eșec” și răsucindu-l, din perspectiva unor forme de discurs artistic, lucrările pot fi așadar privite ca modele posibile de a metaboliza, prelucra și transpune în diferite formate vizuale și de limbaj niște preocupări aflate în punctele de ciocnire dintre „lumi” aflate în opoziție. Lucrările nu se erijează astfel în soluții ci ne ghidează, uneori ca un manual, alteori ca un jurnal de bord, de-a lungul universului conceptual pe care îl construiește artista și al modului în care îl navighează; iar perspectiva intimă asupra acestei negocieri este completată, în raportul cu privitorul, printr-o invitație mereu prezentă – vizibilă – la reflecție și, mai departe, printr-un (posibil) apel la (re)poziționare.
Veda Popovici lucrează ca artistă politică, teoreticiană angajată și activistă pe baza unor principii și practici anti-capitaliste, anti-autoritare și comunitare. Munca sa navighează aceste câmpuri de acțiune concentrându-se pe posibilități materiale ale resurselor comune și practici decoloniale, queer și feministe.
Practica sa artistică este bazată pe intervenții situaționale și producții performative, colective și de obiect, având ca temă recurentă imaginația politică și capacitatea corpului de a o modela. Unul din proiectele sale mai recente, co-creat în 2017-2018 cu Mircea Nicolae, este Istoria (Nu) Se Repetă, o istore speculativă a unor lupte și organizări emancipatoare populare din România anilor 90.
Munca ei politică s-a dezvoltat în cadrul mai multor inițiative autonome, anarhiste, decoloniale și feministe: de la colectivul Bezna și Gazeta de Artă Politică până la Dysnomia și cofondarea centrului Claca și Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL), cooperativei Macaz și Centrului Macaz Autonom. După ce și-a susținut dizertația doctorală despre naționalism în arta anilor 80 din România, Popovici a ținut cursuri despre gândire decolonială, naționalism și teorie feministă la Universitatea Națională de Artă din București și Universitatea California Santa Cruz din SUA.
Dedicată mișcării pentru dreptate locativă, Popovici e membră a FCDL din 2013, co-organizatoare a acțiunilor Blocului pentru Locuire din 2016 și facilitatoare a Coaliției Europene de Acțiune pentru Dreptul la Locuire și Oraș din 2019. Trăiește în București.
Credit foto – YAP Studio: Pavel Curagău și Mădălin Mărgăritescu